Povilas Gylys, dirijorul a mii de membri ai corului: Festivalul cântecului a devenit sacru pentru noi

„Ea (Sărbătoarea Cântecului – BNS) a devenit sacră pentru noi, nu ne putem lipsi de ea”, a declarat într-un interviu pentru BNS dirijorul șef al Sărbătorii Cântecului, în vârstă de 77 de ani.

P. Gylys, care va dirija 12 000 de coriști pe scena din Parcul Vingis din Vilnius, va încheia Sărbătoarea Cântecului, care va dura o săptămână, cu cântecul „Lietuva brangi”.

„Este o piesă genială”, a declarat directorul corului bărbătesc al Clubului Oak, adăugând că sărbătoarea din acest an va cuprinde nu numai clasici lituanieni, ci și lucrări contemporane.

Profesorul Academiei Lituaniene de Muzică și Teatru, care a participat la aproape zece festivaluri ale cântecului, a declarat că în timpul erei sovietice a existat un sentiment de unitate, dar nu a considerat evenimentele din acea perioadă drept un protest lituanian.

Potrivit acestuia, după ce Lituania și-a recâștigat independența, a existat un punct de cotitură în repertoriul Zilei cântecului.

– Sâmbătă, veți dirija mii de membri ai corului pe scena din Parcul Vingis în timpul Zilei Cântecului. De câte ori ați luat parte la acest festival?

– Prima dată am început să dirijez la Festivalul Gaudeamus. A fost în 1978. Anul acesta este probabil al optulea sau al nouălea meu festival.

– Și ca participant la Festivalul Cântecului?

– Ca membru al corului școlii de muzică, am participat în 1959 la Festivalul cântecului din orașul Vilnius, care a avut loc în parcul Kalnų, și atunci am cântat „Šaltyšiai”, „Corbul a zburat”, condus de Adolfas Krogertas și Juozas Karosas. Apoi, în 1960, ca participant al „Ąžuoliukas”, pentru că am fost unul dintre primii cântăreți ai „Ąžuoliukas”, am fost deja la primul Festival al cântecului, care a avut loc pe scena din Parcul Vingis.

Ulterior, am participat ca dirijor de cor (…). Sunt dirijor la festivalurile cântecului din 1980.

– La primul dvs. Festival al Cântecului ca membru al corului, v-ați gândit deja să fiți de partea cealaltă și să dirijați?

– În familia mea, părinții mei nu erau muzicieni, dar tatăl meu cânta în cor, iar unchiul meu lucra în ansamblul profesionist „Lietuvos”. Mergeam mereu la concerte cu părinții mei și îmi plăcea foarte mult să cânt în cor. M-am gândit că mi-ar plăcea să conduc și eu un cor.

Când am început să cânt în Corul Oak Tree, profesorul și directorul meu, Herman Perelstein, a decis că am capacitatea și talentul de a dirija. La vârsta de 14 ani, conduceam deja concertele Corului Oak Tree și prima mea piesă a fost „I will sing a little song” de Mikolaj Konstantin Čiurlionis.

Apoi, într-o zi, i-am spus lui Herman Perelstein: „Știi, mi-ar plăcea să studiez dirijatul. Apoi m-am înscris la Școala de Muzică Juozas Tallat-Kelpša din Vilnius. (…). După doi ani de studiu la Școala de Muzică J. Tallat-Kelpša, am intrat la Conservator (…).

După aceea, am făcut studii postuniversitare la Sankt Petersburg și am studiat la Viena. Dorința mea de a cânta era mare, pentru că aveam o voce bună încă din primul an de școală și participam la tot felul de concursuri. Îmi plăcea să cânt.

– Îți amintești primul tău Festival al Cântecului în calitate de dirijor? Cum v-ați simțit să participați la el?

– Dacă vorbim despre primul Festival al Cântecului Lituanian, primul sentiment a fost, bineînțeles, atunci când am stat în fața scenei, deși avusesem deja experiența festivalurilor studențești Gaudeamus, dar a fost un moment foarte emoționant când un cor de mii de oameni se uită la tine și tu ai în mâini vocile tuturor oamenilor. Trebuie să îi conduci, trebuie să îi dirijezi în piesă.

Desigur, este foarte emoționant. Este un efect de masă foarte puternic. Trebuie să ai puterea psihologică să faci corul să te asculte și să faci ca puntea ta să fie sugestivă, să transmită starea de spirit a piesei. Și bucurie în același timp. Simți cum bat inimile oamenilor.

– Primul dvs. Festival al Cântecului a avut loc în era sovietică. Vă amintiți care era starea de spirit din Lituania atunci? Ce a însemnat acest festival la acea vreme?

– Poate că voi începe de puțin mai devreme. Când sovieticii au „eliberat” Lituania în 1945, Festivalul cântecului a avut loc în 1946. Eu m-am născut un an mai târziu, dar din repertoriul pe care îl avem, din cărțile care au supraviețuit, din impresiile acelor oameni… Pe de o parte, sovieticii ne-au „eliberat”, dar noi nu am renunțat, am cântat cântecele noastre populare lituaniene, iar dorința de a cânta cântece lituaniene era foarte mare. Acest lucru i-a determinat pe oameni să vină la Vilnius și să cânte.

Nu aș spune că a existat vreun protest, dar a existat un sentiment de unitate, un sentiment de naționalitate, chiar dacă se cântau cântece sovietice, dar în același timp se cântau cântece populare. În mod ciudat, în 1946, piesa lui Vincas Kudirka „Lituania, patria noastră” a fost cântată alături de imnul Uniunii Sovietice, pentru că atunci nu exista un imn național, pe care a trebuit să îl cânt mai târziu.

Acest sentiment al poporului este extrem de puternic. Acum, unii jurnaliști sunt în căutarea unor fapte care să dovedească faptul că oamenii au fost forțați să intre în coruri. Am lucrat cu studenți și tineri din 1975 până în 1981, și am fost directorul corului mixt de la Universitatea din Vilnius. Era un cor uriaș, un cor de o sută de persoane, dar nu a existat niciun cuvânt că cineva ar fi fost forțat să participe la Festivalul cântecului. Nu. Toți au înțeles situația, nuanța sovietismului, politizarea. Asta a fost lăsată deoparte. Important era că puteam cânta „Kur bėga Šešupė”, „Lietuva brangi”, „Lietuva brangi”, „Lietuviais esame jsme gimę”, cântece populare. A existat acel sentiment și acea dorință de a simți – Lituania s-a adunat pentru Festivalul Cântecului – atât cântând, cât și cântând.

– Vorbiți despre cum a fost în timpul erei sovietice, că participarea la Festivalul Cântecului a fost o expresie a unității, nu o formă de protest. Despre ce este vorba acum la Festivalul Cântecului? Credeți că are o altă semnificație acum decât atunci?

– Din 1990, a existat un fel de punct de cotitură în repertoriu. A fost momentul în care repertoriul sovietic a fost abandonat, în care dirijorii de coruri și comitetul de repertoriu au răsuflat ușurați și au putut să se îndrepte, și în care au fost interpretate lucrări noi care au glorificat libertatea pe care am câștigat-o și pe care am recâștigat-o.

Cel mai mult m-au impresionat (evenimentele – BNS) de la Parlament, când o masă uriașă de oameni a vegheat noaptea și am cântat și am scandat acolo. Nu a existat niciun fel de violență. Nu a existat nicio violență în timpul congreselor și mitingurilor Sąjūdis din Parcul Vingis. Această stare de spirit, această spiritualitate, s-a transmis și la Festivalul cântecului. A devenit sacru pentru noi, nu ne putem lipsi de el. Un lituanian nu poate trăi fără un cântec popular și nu poate trăi fără un cântec. Câte cântece de muncă, cântece de nuntă, cântece de război avem. Sunt atât de multe. (…) Suntem într-adevăr foarte bogați și de aceea dragostea pentru patrie, pentru om, pentru libertate – aceste idei sunt vii în acest Festival al cântecului.

– Ați menționat că după 1990, după descoperire, am glorificat independența recâștigată. Este recentul Festival al Cântecului tot despre același lucru? S-a schimbat semnificația sa?

– Cred că cel mai bun răspuns la această întrebare este scenariul Festivalului Cântecului din acest an. Am făcut parte din juriul care a evaluat scenariul. Acesta a fost structurat în felul următor – pământ, apă, pădure… Prin natură transmitem loialitatea față de patria noastră, dragostea față de ea, hotărârea de a o apăra, și de aceea în Ziua Cântecului din acest Festival al Cântecului sunt prezentate și piesele care au fost interpretate la primul Festival al Cântecului, piesele clasicilor noștri.

Sunt piese scrise de compozitori contemporani. Bineînțeles, finalul va cuprinde piese scrise de compozitori contemporani și vom încheia cu clasice lituaniene precum „Unde pădurile sunt verzi” și „Lituania este dragă”. Totul se întrepătrunde în această sărbătoare – există și piese contemporane, ritmuri. Nu putem sta pe loc. Cântecul popular capătă un ritm modern.

– „Lietuva dragă” va fi cântecul care va încheia sâmbătă Ziua cântecului. Veți dirija mii de coruri.

– Este o mare onoare pentru mine să dirijez această piesă la acest Festival al Cântecului.

– Va fi pentru prima dată când veți dirija această lucrare de Ziua Cântecului?

– Da, este prima dată. Înainte de asta, a trebuit să dirijez „Where the woods are green”, „Where the river Šešupė runs” și lucrări de Gintautas Abaris… Au fost o mulțime de piese.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră această piesă anume?

– Poemul lui Maironis transmite cele mai frumoase sentimente și gânduri ale tuturor lituanienilor, sărbătorind Lituania, patria lor. Este vorba, de asemenea, de frumusețea câmpurilor și râurilor, de frumusețea surorilor noastre mici, de mormintele Bočis și de măreția talentelor cântăreților noștri, care au glorificat Lituania.

Este o operă de geniu. Juozas Naujalis surprinde starea de spirit cu o precizie extraordinară, cu cea mai frumoasă, sinceră și lituaniană melodie care se revarsă din inimă.

– Ce simțiți atunci când dirijați această piesă?

– Mândrie pentru țara mea natală și dragoste pentru frumusețe, pentru omul care creează această Lituanie, care apără această Lituanie.

– Tradiția Festivalului Cântecului are o vechime de 100 de ani. De ce a supraviețuit și a continuat?

– Primele festivaluri lituaniene ale cântecului – în 1924, 1928 și mai târziu – au supraviețuit datorită genei lituaniene, gena iubirii pentru cântec și patrie prin cântec.

Festivalurile cântecului nu au început imediat în 1924. În 1924 a existat un festival general al cântecului lituanian fără regiunea Vilnius atunci, dar trebuie să începeți cu serile îngenuncheate, teatrul îngenuncheat, unde în timpul opresiunii țariste corurile se adunau și interpretau cântece populare.

Naujalis a avut o mare influență ca organist, organizând cursuri de orgă, publicând lucrări în ziarul „Vargonininkas” și dirijând corul laic al bisericii. (…) Nu trebuie să uităm de regiunea noastră Klaipėda, unde aveau loc festivaluri locale de cântece.

Lituanienii au fost cei care au dus sărbătoarea și dragostea pentru cântec prin toate furtunile prin care a trecut Lituania noastră.

– Vă mulțumim pentru interviu.